Acceptarea incompetenţei
De prea multe ori avem nişte aşteptări ridicate de la noi încât ne gândim că o să fim buni la majoritatea lucrurilor de care ne apucăm, aproape instant. O lecţie importantă, asupra căreia reflectez din când în când în perioada asta, este acceptarea incompetenţei la începutul învăţării unei noi activităţi. M-a inspirat articolul ăsta, sharuit de Cătălin.
Fie că este vorba de fusbal, volei, fotbal, tenis de masă, boardgames sau de scris pe blog, anumite proiecte noi în Adobe, CROS şi VIP şi alte activităţi relativ noi în viaţa mea, sunt conştient că nu mă pricep prea bine la ele. Sunt două reacţii care urmează acestei conştientizări: Pot să mă dezarmez şi să renunţ (a fi vraişte la ceva nu e un sentiment prea plăcut) sau pot să continui, până trec de un anumit prag de competenţă relativ bună (nu e nevoie de mastery în toate lucrurile pe care le fac, a putea să fac un lucru nu înseamnă că îmi şi trebuie să îl fac).
Acceptarea incompetenţei ca un pas normal în ciclul învăţării mă ajută să continui mereu, spre a fi mai bun în ce fac. Tu îţi accepţi incompetenţa?
Hey Billy :)
Marturisesc ca am trait de cateva ori prima varianta pe care ai oferit-o tu. Ultimul exemplu e legat de scrierea uneia dintre dizertatii (cea de la TOT), in care cautam materiale despre comunitati de practici. Stiam despre mine si acceptam cu destul de multa usurinta faptul ca sunt semi-incompetenta si nu-mi face nici un fel de placere sa iau pozitia de researcher….cu toata astea ceea ce m-a motivat sa caut primele documente in aceasta zona a fost o intrebare: “Ce mecanisme folosesc atunci cand vreau sa obtin ceva?” Si raspunsul a venit destul de repede: imi setez repede in cap urmatoarea ideee: e o provocare…cat de greu poate sa fie? Si plecand cu asta la drum si cu intelegerea fata de mine ca poate nu o sa gasesc din prima cele mai destepte materiale, am pornit la drum :) Rezultatul a fost bunicel….iar pentru a fi multumita in totalitate de el, am apelat la vechile strategii de invatare: prin recomandari de la persoane avizate si social, de la cei care aveau aceste resurse deja la indemana.
Concluzionez prin a-ti spune ca pe langa faptul de a recunoaste ca esti incompetent, e suficient pentru a porni de drum de o atitudine deschisa si o intrebare razleata: cat de geu poate sa fie?
Spor :)
Hey Billy :)
Marturisesc ca am trait de cateva ori prima varianta pe care ai oferit-o tu. Ultimul exemplu e legat de scrierea uneia dintre dizertatii (cea de la TOT), in care cautam materiale despre comunitati de practici. Stiam despre mine si acceptam cu destul de multa usurinta faptul ca sunt semi-incompetenta si nu-mi face nici un fel de placere sa iau pozitia de researcher….cu toata astea ceea ce m-a motivat sa caut primele documente in aceasta zona a fost o intrebare: “Ce mecanisme folosesc atunci cand vreau sa obtin ceva?” Si raspunsul a venit destul de repede: imi setez repede in cap urmatoarea ideee: e o provocare…cat de greu poate sa fie? Si plecand cu asta la drum si cu intelegerea fata de mine ca poate nu o sa gasesc din prima cele mai destepte materiale, am pornit la drum :) Rezultatul a fost bunicel….iar pentru a fi multumita in totalitate de el, am apelat la vechile strategii de invatare: prin recomandari de la persoane avizate si social, de la cei care aveau aceste resurse deja la indemana.
Concluzionez prin a-ti spune ca pe langa faptul de a recunoaste ca esti incompetent, e suficient pentru a porni la drum cu o atitudine deschisa si o intrebare razleata: cat de geu poate sa fie?
Spor :)
Eram aseara la improvizatie si nu reuseam sa scot niciun cuvant bun. Sau cel putin asa mi se parea. Toti cei dinaintea mea, nu numai ca avusesera idei si cuvinte tari, dar mai si gesticulasera ok pe langa.
Eram cam suparata pe mine..ca nu pot fi la inaaltimea celorlalti si la inaltimea asteptarilor mele (care ma situau cel putin la egalitate cu cei din camera). Nu numai ca nu reuseam, dar mai si spuneam in gura mare ca mie nu imi iese, ca nu stiu, ca nu pot, lamentari penibile.
Mi-am dat seama la un moment dat ca NU trebuie sa fac ca ei, ca o sa fie foarte bine si daca fac cum pot eu si pana la urma, cu tot spiritul meu autocritic, tot a iesit bine exercitiul. Ideea era sa accept ce fac si sa cred in ce fac, pentru ca la un moment dat, daca continui chestia respectiva, in loc sa stau sa ma plang(adica sa pierd timp), o sa imi reuseasca pana la urma.
Nu stiu daca a fost chiar pe lungimea de unda a intrebarii tale, mie mi se pare ca rezoneaza intr-un fel.
Iti recomand sa asculti ce spune Alain de Botton despre achieveri si de ce castigam mai mult daca ne acceptam esecurile http://www.theschooloflife.com/Sermons/Alain-de-Botton-on-Pessimism
Uneori imi ascund incompetenta, alteori o accept. Un rol important il joaca si oamenii de langa noi fiindca mai mult sau mai putin voluntar ne lasam intimidati si ne retragem in cochilia noastra, incercand sa lasam sa se vada cat mai putin ca nu stim chiar atat de multe precum insinueaza ei. Of, daca am fi toti naturali si fara prejudecati :)